el învăţa zborul pe tăcute

se punea la încercare pe sine
de câte ori strănuta
de zeci de ori strănuta 
era declarat bolnav
şi atunci am decis

să-l las

în propria-i gândire punctuală

să-l ascult

şoptind mii de cuvinte
învelite în aerul grăbit
să plece de la locul faptei

îngenunchea
şi când îngenunchea
lăsa urme în colbul adunat
în celula în care

amândoi ne trăiam
fragmentările de care

eram vinovaţi
sau nu vinovaţi încercaţi

să readucem
totul în tot
nivelat armonizat

tăcută încercare
tăcută îngenunchere a voilor
nevoilor
de nesupunere

el se ruga adesea
pe patul de fier simplă saltea
şi perna din care fulgii
ieşeau
îl învăţau zborul
pe tăcute

fâlfâit nu exista
pentru că nu existau aripi

el totuşi continua să înveţe
rugându-se
verbul a fi

şi eu

în ciobul de oglindă
de la capătul mesei exista
o imagine neclară

am înţeles-o târziu
de ce reflecta
o singură fiinţă

Anne Marie Bejliu, 21 august 2015