orbecăire

în învelişul de cârpe
cuibul de ciori lasă gălăgia deoparte
tăcerea te împresoară 
ele te iau rând pe rând să înveţi zbori
ele te văd ca pe un pui al lor mereu agitat
mereu în căutare ca un orb
cu mâinile întinse spre răsărit
şi mai ales amurg
după o scurtă viziune în care lăcaşul acela
aparent monoton
bubuie de viaţă într-un ritm ciudat
uneori alteori liniştit până când
diafragma tăcerilor devine simplu vas în care
te părăseşti pentru o clipă privindu-te
dintr-un punct în care dacă şopteşti simplu
Numele Domnului
te auzi de oriunde ai fi în amfiteatrul nădejdii

acolo
ultima scenă se repetă de infinite ori până când
înveţi să mori trăind
să trăieşti murind alături sau în tine
orbecăind neîncetat după iubire
iluzie a vieţii şi a morţii într-o sclipire de coasă autentică

ca o viaţă dorul devine cioara
care îşi lasă puii să zboare
din copacul cel mai înalt al curţii interioare
a blocului în care trăieşti de 46 de ani lungi şi grei
în geometria lor delirantă

Anne Marie Bejliu, 25 august 2015