unu unu - unu unu

uneori mă răzbună cuvintele deja aşternute de alţii
alteori ale mele dansează ciudat în palmele fierbinţi
trosnesc la fel ca lemnele focului de tabără
le-am aşternut odată demult
acum repetă în fiecare anotimp obiceiurile copacilor
se înverzesc pe dinăuntru apoi înmuguresc
scot frunze în care tainele se plictisesc şi când ele se plictisesc
 şuvoiul de esenţe mă atacă

râd cu lacrimi desenate în copilărie şi le sărut nervurile
frunzele atunci se deschid şi ruginesc
eu plâng la ele un vers două. ele se usucă

 îmi rămâne să le aştept pe marginea tainelor
cu tainele prelingându-mi-se pe obraji pe tâmple
pe hainele fără zorzoane... da. cred că mă voi ruga iarna
să se întâmple iar şi iar primăvara cuvintelor

nu reuşesc să uit să le uit
să le las să nască ceva nou nemaiauzit
nemaipomenit nemai...

şi ele se răzbună şi repetă tot şiragul acela plictisit de mine
apoi ciclul se repetă

mi-am promis într-o toamnă să învăţ
cum să reinventez geometria propriului foc de tabără
n-am reuşit. mai am de ales

între timp sau între nimic şi mine se naşte
un monolog prelung

din nimic mai răsare o vârstă
pe care o numesc a mea

îmi place cea de acum care stă şi ea
într-un mugur de frunză văratică să plesnească
adun fiecare cifră şi o iau de la început
unu unu - unu unu...

Anne Marie Bejliu, 20 august 2015