sus jos sus jos

nu ştiu dacă-mi mai pasă de jocul degetelor celor care celor din fiecare clipă în care mă agit, ca un bastion al gesturilor banale sau mai rare
sunt ca o baghetă de cuarţ incolor în care totul se opreşte răspândind fum
uneori adorm pe laturile unui cuţit al principiilor ceva mai sănătoase  apoi mă răsucesc în (s)om(n) şi pic pe cealaltă latură
când arunc cheile de timpanul pământului răsună ceva necunoscut şi mă potolesc.
sting în mine furia domolesc şuvoaiele iubirii de om, apoi încet, încet mă privesc.
aproape că mă iubesc după o ură prelungită petrecută după două plecări grăbite, apoi celelalte care au venit le-am privit îndelung...
ultima încerc să o suport aşa cum suportă tija balanţei dansul tasurilor. sus jos sus jos ca un cântec ciudat alcătuit din coborâşurile şi urcuşurile şarpelui îndoielii, sau al şarpelui înţelepciunii, sau pur şi simplu al paşilor mei printre cruci.
m-aş ascunde, prietene. în mine m-aş ascunde şi, după o roboteală neîncetată, aş sparge coaja oului renăscând. dar uite că nu se mai poate renaşte în lava plină de otravă.  pur şi simplu zac pe leagănul aşteptărilor care mă poartă tot aşa: sus - jos, sus - jos. uneori încerc stânga-dreapta, să fie totală legănarea ca într-o cruce arzând în inima aerului pe care-l calc inconştient cu gândurile, cu faptele, cu gesturile pripite.
acum mă dezbrac şi mă aştern pe verticală măcar cu inima.
ei degetele le îndreaptă spre mine neîncetat. îi ascult cum ascult un cor de guguştiuci dimineaţa la ora şapte. îşi anunţă fiecare teritoriul apoi tac. mai târziu reîncep.
nu-i nimic. este dreptul la replică la propriile replici. ei cântă... cântă.

Anne Marie Bejliu, 1 august, 2015