nătângă

mă tot risipesc
în mod absurd
într-un joc al cuvintelor 
rostite

altele înghiţite zilnic
cu polonicul tăcerii impuse
autoimpuse

peste tot văd tarabele vorbelor
nimicului
înfig mâna în ele
să le simt compoziţia

ca un burete putrezit
încearcă să mă încânte
ca un chist uriaş al nonvalorilor
mă împresoară

unde să mai fugi
unde să mai încerci să scapeţi
călcâiele dorului de frumos
de curat de limpede
când buretele se întinde
se risipeşte sub tălpile tale

muşcă vârtos inima primăverii
cu încă o păcăleală de răsărit
o inflorescenţă a urâtului
părăsit pe gardul banalului

te cauţi copilă femeie
cu ochii din cărbunele toamnei
călătoreşti singură ameţeşti

pe umeri păsările lasă
urmele zborului lor nătâng

nătângă devii în loc să alergi
din celula vopsitorilor
de câmpuri cenuşii

Anne Marie Bejliu, 7 august 2015