stabilopozi

stabilopozi de încredere se prăbuşesc în mare

pietre şi pietre şi pietre sub pasul care lunecă 
într-un înot al sufocatului

să las lumea, prietene să-mi văd de drum
să prind eu însămi algele cu tălpile obosite
să le port cu mine azi mâine atunci
acum mereu acum

râd şi plâng iar şi iar printre pilonii
rămaşi orfani de podurile înţelegerii

între noi toţi arcuri de bunătate
jucătoare la masa
cazinoului aproape demolat de indiferenţă

istorii cad în ape adânci poluate de oameni

prietene nu pot pleca oricum
şi mai ales mai ales nu pot gândi uitarea
pentru că nu mă iert
nu mă iert că m-am născut

n-am învăţat încă să las ruga scurtă:
Numele Tău Doamne
să curgă prin mine
fără praguri de blocaje iluziv aşternute

stabilopozi de încredere aştern
gândesc o rugăciune prelungită
din două cuvinte
ca un strigăt anume lăsat de El
în inima cenuşii în care sap
cu lopăţica de nisip uitată într-adevăr
de copila cu ochii din cărbunele toamnelor
care s-au aşternut cumva inutil
în inima mea

caut esenţa nimicului
al timpului uitării al timpului iertării de sine
-------------
dacă viaţa ar fi un cireş înflorit
câte s-ar mai schimba în lume
câte ar mai rodi în om?

Anne Marie Bejliu, 8 august 2015